VIDEO Imagini rare din Bragadirul agricol din comunism. Studenții din București, aduși la muncă

Un clip scurt postat pe Youtube săptămâna aceasta amintește că Bragadiru era un loc în care studenții și elevii din București își făceau așa-numită ”practică agricolă” la ”Cooperativa agricolă Bragadiru”.

Clipul poate fi urmărit mai jos:

În imagini, studenții și muncitorii fac diverse lucrări: prășesc porumbul, culeg cartofii sau caisele din Bragadiru.

”Aici, notele se socotesc, după cum vedeți, după numărul lădițelor de caise”, spune prezentatoare grupajului, în binecunoscutul limbaj al filmelor de acest fel din perioada comunistă.

Amintiri de la munca agricolă

Muncile agricole din comunism sunt o amintire comună pentru mulți dintre noi. Există chiar și o serie de texte de presă despre acest fenomen. Unul dintre ele, scris de Dana Fodor Mateescu și publicat în Curentul, reprezintă un adevărat clasor de amintiri despre munca agricolă înainte de ’89.

”Vă mai amintiți de practica agricolă de pe vremea comunismului? Voi, cei care aveați cel puțin 20 de ani la Revoluție, și mai mult…

Ce făcea partidul atunci? Își punea mâinile-n șolduri, ca o țață, dar nu se apuca el de treabă. Nu. Dădea ordin ca soldații, studenții și elevii patriei să iasă la cules. Cu tot cu profesorii lor.

Vară fierbinte, cu un soare dogoritor sau toamnă târzie cu ploi și vânturi care tăiau ca lamele? Nu conta! Cu toții lăsau baltă cursuri, vise, case, unități militare și erau aduși cu camioane sau autocare împuțite duhnind a motorină și-a ulei ars, de-ți întorceau stomacul și creierii pe dos. Dar ce conta, când lipseai de la școală și socializai cu adolescenții de vârsta ta?

Am trăit și eu clipele astea. În clasa a noua, mă bucuram ca o tembelă că scap de ore, și trei săptămâni îmi rupeam spatele cărând saci de cartofi. Aveam și normă, zece saci de elev, dar nu reușeam să ne-o îndeplinim. Adevărul e că, pe lângă muncă, ne și distram, eram copii încă, ne băteam cu cartofii. Ăia tufliți, zburau ca MIG-urile, când profesorii și supraveghetorii se dădeau mai „hacana”, la umbră, să fumeze. Stââââââânj, plosc!, făcea câte o „cartoafă” fleșcăită direct în capul unuia sau uneia pe care aveam ciudă.

Seara, ne strângeau doi câte doi, făceau prezența, nu cumva să ne tirăm prin alte locuri, și urcam, obosiți și murdari, în autocare. Vorba vine autocare, niște droage prin podeaua cărora se vedea drumul nepietruit.

Altădată am fost la cules de dovlecei. Dimineața era frumos. Noi, copii eram neastâmpărați, plini de viață, bucuroși că scăpăm de școală. Pe la prânz, însă, soarele scotea o bâtă de foc și ne pălea-n cap. Muream de sete. Beam ce aveam la noi, dar apă cucu, nu era în zonă. „Băă, dă ce n-aveți, bă, șăpcălie?”, urla un supraveghetor la noi, și mă simțeam ca la pârnaie sau, mai rău, ca la Birkenau, când naziștii zbierau la bieții evrei care abia se mai țineau pe picioare…

Curgeau apele pe noi și culegeam, culegeam, culegeam, stând pe vine, deplasându-ne cu „mersul piticului”. Îmi amorțeau tălpile, genunchii, făceam cârcei la pulpe. Dar aveam 16 ani și… niciun drept.

Nu-mi amintesc câte lăzi aveam obligația să facem, dar amenințările gen: „dacă nu vă faceți norma, veți fi penalizați cu nota scăzută la purtare, și puși în discuția UTC!”, încă le țin minte.

Seara eram terminați cu toții de oboseală, murdari, cu buzele crăpate. Am vrut să luam și noi doi trei dovlecei acasă. Mă gândeam c-o să-mi facă mama pane, tare-mi mai plăceau.

Am luat doi. Dar a venit o matahală mustăcioasă la mine (era muiere), prima generație încălțată cu gumari, și mi i-a smuls din mână: „Nu ie voie! Ăsta ie furt! Te dau la Miliție!” Apoi a început să ne controleze pe toți. Zburau dovleceii din sacoșe, ca ghiulelele, pentru că fiecare luase pentru acasă câte doi, trei.

„Acu’ să îi puneți la loc, în remorcă, tu-vă muma-n cur dă ‘oți!”, ne ordona gheonoaia în gumari.

Învinsă, am început să-i strâng de pe jos, dar, în timp ce îi căram la tractorul cu remorcă, m-a trăsnit o idee nemaipomenită, care mi-a schimbat total starea de spirit: m-am apucat să scriu pe dovleci „Jos Ceaușescu!”, ca să mă răzbun cumva. Din tristețe am dat într-o veselie dementă și eu și colegii mei, care s-au luat, evident, după mine. Așa că vreo 50 de dovlecei au plecat spre piețele patriei cu mesaje minunate și educative ca: „M…e Ceaușescu! Ceaușescu e un bou! Ceaușescu = P…a.”

Până acasă, am râs, de a crăpat splina-n mine, iar vezica urinară făcea: piiiu, țiiiu, hiiiiiimmm. Comenta și ea, vezi-bine! Mă dureau bucile obrajilor, burta, coastele, diafragma. Apoi nu mai știu care a zis: „Bă, dacă văd ăia ce am scris și pun Securitatea pe noi?” Odată mi s-a răcit tricoul pe mine. Dar inconștiența și optimismul m-au luat în brațe, din nou, și m-au liniștit. Lasă, că n-o fi dracul atât de negru. Și n-a fost, pentru că nu am pățit nimic. Au rămas doar amintirile”, scrie autoarea.

Aceasta a ales chiar să își provoace prietenii de pe Facebook să descrie experiențele de muncă agricolă pe care le-au trăit în comunism. Unul dintre acești prieteni își aduce aminte de condițiile grele de care a avut parte la practic agricolă din perioada liceului.

„Pe noi în ’84-’85 ne duceau, cu cazare, câte o săptămână la gulii şi cartofi. Cazare în nişte condiţii groaznice, în ferme zootehnice unde dârdâiai de frig cu tot cu cele 3 pâturi uzate. De dimineaţa, de la prima oră, până se lăsa întunericul munceam. Mâncarea era împuţită. Aproape toti plecam bolnavi de acolo. Munceam într-un ritm infernal. Cei mai duri profesori erau cu noi. Nu-mi amintesc deloc cu plăcere!”, spune Iulian.

El își amintește apoi de o experiență ceva mai plăcută, trăită chiar la Bragadiru. ”Am fost şi în armată la munci agricole la Bragadiru … din iunie până în noiembrie. A fost incomparabil mai bine! Condiţii de cazare şi mâncare incomparabil mai bune faţă de perioada liceului!”, scrie Iulian.